luni, 30 martie 2009

Lectia de pisicologie

Trecand pe strada intr-un oras nou si mult mai mare decat cel in care am copilarit, mi se intampla des sa ma ciocnesc de persoane grabite. Evident, nu mai astept de mult nici macar un raspuns la un “pardon” pe care nu eu ar fi trebuit sa-l rostesc; feţe reci, oameni care arunca sageti veninoase doar pentru ca nu au mai avut loc intr-un autobuz si asa preaplin. Ma gandesc ca poate sunt eu cea care intelege gresit, ca pana la urma pe mine nu ma asteapta acasa un soţ care sa-mi ceara socoteala pentru o intarziere de jumatate de ora, sau copii care au fost abia aduşi de la gradinita. Şi totusi, cum nu vad oamenii astia cat e de frumos acum afara, cum de nu mai sunt uimiti de atatea cladiri marete pe langa care trec, incarcate de o valoare arhitecturala si istorica de exceptie? Ne complacem in mediocritate, ne multumim cu afisarea unui egoism de care nu suntem deloc mandri, dar pe care-l acceptam fara sa ni-l asumam, dintr-un soi de inerţie stricacioasa. Nu e vorba atat de persoane, cat mai degraba de atitudinile aruncate superficial in joc, de semnificatia fiecareia dintre ele. Gandindu-ma la toate astea si dorind sa definesc oarecum natura acestei anomalii, imi vine in minte ideea ca ar trebui, poate, sa iau o lectie de pisicologie: sa stiu sa discern mai bine intre sinceritate si disimulare, sa vad dincolo de comportamentul afisat, sa intuiesc intentii, sa anticipez reactii neasteptate, nefiresti, nesincere, de orice fel, numai cu “ne” in faţa sa fie… Stau si ma intreb: sa fie oare tot amalgamul asta de manifestari ale unor gesturi de felina un semn al modernizarii comportamentului interuman, sau mai degraba expresia unui dinamism al existentei sociale ce devanseaza revoltator de mult dinamismul interior al existentei umane?

Despre noi, cei tineri

Imi place sa cred ca noi suntem seminte si pamantul e al nostru. Am cazut pe el, in nestire, printre raze de soare, pe un camp cu flori rosii, verzi sau uscate. Am atins pamantul cu fiinta noastra; bate vantul: un val de pamant ne acopera, razele de soare dispar; simtim cum din noi iese dalta ideilor, o dalta de lumina mai dura decat diamantul. Încoltim. Celula cu celula, idee cu idee, ne dezvelim de praful gros adus de oricare inceput.
Apar primele trairi verzi, sub forma de frunza. Ne hranim prin ele- gustam viata. Primele crengute incep sa prinda contur: ne inaltam spre cer si ne adancim in huma; ne-am gandit sa oprim in palme o raza de soare, dar pamantul se intuneca… Departam degetele si pamantul se lumineaza. E de ajuns sa vrem, totul devine posibil.
Tulpina noastra incepe sa se intareasca, apar primele flori rosii de viata si noi tot crestem. Înflorim atat de frumos incat ne atingem unii pe altii, formam un val straveziu care acopera pamantul. Acum, crengile ratiunii sunt drepte, bine-definite si ferme. Acum, vantul se opreste sfios la picioarele noastre- existam! Chiar mai mult- progresam!
Acestia suntem noi, tinerii- semintele care rodesc, iar aceasta este societatea in care am vrea sa traim- pamantul- cel care va fi candva luminat de umbrele frunzelor noastre si indulcit de florile noastre. Nu cerem ce nu ni se cuvine si nu pastram totul pentru sine. Tot ce vrem e o societate sub tutela progresului, iar noi fauritori de ea prin cultivarea a tot ce gasim mai bun in dimensiunea noastra interioara. Pentru ca vom gasi multe, valoroase. Pentru ca stim ca a face uz de aceste valori inseamna a-ti deschide portile devenirii.



Nota: Am folosit acest prim vers al poeziei NOI, de Nichita Stanescu, deoarece mi s-a parut ca defineste cel mai bine ideea pe care o am despre tineri si avanturile care ii caracterizeaza. Cu riscul de a fi considerata nefondat de idealista, cred sincer ca am putea sa ne armonizam cu imaginea sugerata de metafora, daca am avea cateva clipe dispozitia unei minime ajustari a raportului sine-societate.